Iartă-ne nouă schingiuirea zilnică!

Astăzi este ziua limbii române, din păcate un prilej trist de cugetare…

Pentru mine, limba română a făcut întodeauna parte din ființa mea, din identitatea mea. Deși, de-a lungul timpului am studiat și alte limbi, ba chiar le pot utiliza la nivel destul de avansat, am constatat că nimic nu exprimă mai exact și mai frumos ceea ce sunt, decât limba română.

Să trăiești în această țară, să ai acces la internet, să fii posesor de “smart” orice în afară de creier și să nu fii în stare să scrii două rânduri corect în limba ta maternă, este o mârlănie fără seamăn! Și dacă te mai și erijezi în mare lider de comunitate, este cu atât mai rușinos!

Mă opresc aici pentru că alții, înzestrați cu mult har, ne-au lăsat mărturii extraordinare despre sensurile profunde ale limbii noastre, atât de nedreptățită în vremurile astea:

Despre mine…

Am viețuit suficient pe pământ, pentru a prețui foarte mult libertatea de exprimare, pe care am hotărât să mi-o manifest aici, fără pretenții de înțelepciune sau judecăți de valoare, pur și simplu opinii și experiențe personale.

Am constatat, cu o anumită surprindere, că și memoria te poate trăda, deci mi s-a părut o idee bună să încep un jurnal și/sau să fac un backup extern, cu siguranță va fi amuzant de recitit la vârsta senectuții. Dacă va fi interesant și pentru altcineva, cu atât mai bine.

”Mă gândesc mai degrabă la un fel de senzație ciudată pe care o am uneori, sentimentul că aș avea de spus ceva cu adevărat important și chiar și capacitatea de a o spune – numai că nu știu despre ce e vorba, nici cum aș putea face uz de această capacitate. Dacă ar exista vreun fel de a scrie… sau poate alte subiecte despre care să scrii…” (Aldous Huxley – ”Minunata lume nouă”)

Vom vedea ce iese…