Suntem singuri, dar mulți

”De la o vreme, chipurile bărbaților adânciți în gânduri își pierduseră împietrirea năucită, devenind încruntate, dure și bătăioase. Atunci, femeile înțeleseră că sunt la adăpost de primejdie și că lumea nu se va prăbuși.”

John Steinbeck – ”Fructele Mâniei”

Ciocu’ mic și așteaptă salvatorul

Nu îmi dau seama dacă este un lucru caracteristic doar românilor sau e mai generalizat, dar parcă la noi, oamenii simt tot timpul nevoia unui tătuc, sau a unui erou. Să vină cineva să le dea, să le facă, să-i salveze…

Zilele astea văd cum mulți oameni, ajunși la limita suportabilului, își pun toate speranțele de mai bine într-un om care, o dată ajuns în funcția pentru care candidează, le va rezolva problemele, le va face viața mai bună. Este oarecum admirabil că încă mai există atâta încredere într-un oarecine, dar și trist să constați atâta lipsă de autostimă.

Sunt mulți oameni care se talibanizează în susținerea unei figuri, aproape mesianice. Ne va salva pentru că hăhăie ca noi, sau pentru că e neamț și se știe, nemții pe toate le fac bine, sau pentru că e tehnocrat, sau pentru că e tânăr, sau … sau … sau … Și odată porniți pe acest drum, susținătorii ultrași nu mai admit nicio opinie contrară, iar dacă cineva îndrăznește măcar să sugereze existența vreunui aspect negativ, sunt de îndată umpluți de lături.

Evident că aproape imediat după înscăunarea ”eroului ales”, realitatea își ițește chipul hâd și iluzia se spulberă. Adevărul este că, în România cel puțin, în 90% din cazuri, ”ăstora” de la conducere, indiferent din ce partid fac parte, nu le pasă de noi. Îi interesează doar să obțină și să păstreze puterea cât mai mult timp și să se îmbogățească ei și neamurile lor, din furt, într-o formă sau alta, în așa hal încât trei generații viitoare să nu mai trebuiască să muncească. Nu vor să trăim noi mai bine, să fim în siguranță și alte povești, suntem buni doar să muncim, să plătim taxe și să ținem ”ciocu’ mic”.

Și totuși, puterea e la noi!

Nu trebuie să ne facem iluzii, oamenii de rând sunt singuri, iar de partea cealaltă de ”sistemul”, care, culmea! este hrănit tot de noi. Este foarte puțin probabil să vină cineva să ne salveze, să-i pese cu adevărat. Și totuși, ne avem pe noi, unii pe alții, iar cea mai mare prostie pe care o facem este să ne învrăjbim între noi și să uităm de omenie, de prietenie.

În această perioadă sistemul are nevoie de noi, pentru a avea legitimitate și confirmare. Este unul din momentele în care, la nivel local, mai ales în comunitățile mici, putem face ceva, pentru că sunt oameni pe care îi cunoaștem personal, pe unii de o viață, ne întâlnim cu ei pe stradă, avem un cuvânt de spus și ni-l putem exprima direct.

Concluzia cea mai greșită la care putem ajunge este că ”oricum sunt toți la fel”, ”ce rost are să știm?”, ”de ce să mai mergem la vot?”. Pentru că există soluții:

Read More »